1. Ilinca, te-am cunoscut în calitate de instructor de fitness, iar acum ești și psihoterapeut. Cum se împacă cele două și de ce ai ales psihologia?

Am început pregătirea în cele două domenii în aproximativ aceeași perioadă. Studentă fiind la Facultatea de Psihologie am frecventat, în paralel, cursurile Federației Române Sportul Pentru Toți ce aveau ca finalitate dobândirea competențelor necesare ca instructor sportiv. Am practicat cele două profesii concomitent încă de la început și m-a ajutat mult faptul că se completau reciproc. Mai mult decât atât, ele îmi satisfac două nevoi majore ale mele: cea de mișcare și cea de cunoaștere, iar asta îmi aduce un sentiment profund de împlinire atunci când le practic. Psihologia, ca marea majoritate a celor care optează pentru acest domeniu, am ales-o ca urmare a unei nevoi de cunoaștere, a mea, în primul rând, și a psihicului uman, în general. A fost la momentul respectiv și este și în prezent un domeniu aproape de interiorul meu.

 

2. Slăbitul este un proces extrem de complex, dovadă fiind faptul că prea puține persoane reușesc fără un ajutor de specialitate. Se știe că slăbitul nu ține neaparat de voință, ci de un background emoțional despre care se vorbește tot mai mult.

Da, așa este. Unul din lucrurile care îngreunează extrem de mult sau chiar împiedică procesul de slăbire este autoetichetarea cu ”lipsa de voință”. Și asta pentru că situațiile în care chiar este vorba despre așa ceva sunt destul de puține, iar când ne uităm la procesul de slăbire prin ochelarii ”lipsei de voință” riscul de a abandona chiar înainte a începe este mare. Dacă ne orientăm spre profunzime, de cele mai multe ori, este vorba despre: convingerile, valorile, principiile, contextul și istoricul de viață al persoanei. Este despre bagajul cu care persoana a plecat în viața, despre educația primită vizavi de hrană și despre raportarea la sine și la lume. Pierderea în greutate este un proces, pe cât de simplu pare la suprafață, pe atât de complex și profund când ne utităm în adâncime. Eu încurajez pe cei care sunt pe drumul remodelării corporale să se uite și la aceste aspecte. Vor ajunge la finalul călătoriei cu mult mai multe informații de folos și șansele de menținere vor fi mult mai mari.

 

3. Cum se explică legătura atât de puternică dintre mâncare și emoții?

Hrana, la bază, este un instrument de supraviețuire. De-a lungul timpului însă, mâncarea a fost folosită și ca modalitatea de celebrare a diverselor evenimente, ca mecanism ce provoacă placere și chiar ca instrument de recompensă. Acest lucru a fost și este posibil deoarece atunci când mâncăm corpul nostru se schimbă la nivel chimic și se activează diverși centri ai creierului. Aici apare, de obicei, confuzia. Dacă am folosit hrana frecvent în momente de distres, de perturbări emoționale, de tensiuni interne este foarte probabil ca psihicul să perceapă acum anumite alimente ca soluție pentru aceste stări. Și instinctiv să ne ducem către mâncare atunci când nu suntem bine emoțional. Hrana mai este folosită și ca mecansim de prelungire a unei stări de bine. Orice trăire are un început și un sfârșit. Atunci când nu suntem dispuși să lăsăm emoțiile să curgă natural, chiar și pe cele bune, putem încerca să păcălim psihicul cu anumite alimente și astfel să avem iluzia că acea stare de bine durează și mai mult. Un alt rol pe care frecvent îl atribuim mâncării este de câștigare a libertății. Pentru că este o zonă de control mare: noi decidem ce, când, cât, unde mâncăm, asta ne poate amăgi că suntem liberi. Însă ce omitem noi să vedem e ce alegem să facem cu această libertate: să facem alegeri sănătoase pentru noi sau din contră să ne autoagresăm, autosabotăm. Exemplele de mai sus sunt doar câteva din felurile în care mâncarea este legată de emoții și lumea noastră interioară. Tot ceea ce noi facem comportamental are un impact la nivel intern și invers, de aceea și legătura atât de puternică dintre mâncare și emoții.

 

4. Cum decurge discuția dintre un psihoterapeut și o persoană supraponderală?

Discuția decurge ca orice altă discuție din cabinet. În faza inițială, se face o anamneză în care se conturează un tablou cât mai complet al istoricului și contextului actual de viață al persoanei. Apoi discuția se axează pe motivul/motivele pentru care persoana a decis să discute cu un psihoterapeut și stabilim obiectivul/obiectivele ședințelor. Atunci când este vorba de greutatea corporală putem urmări mai mulți parametrii: care este relația persoanei cu propriul corp, care sunt convingerile vizavi de greutatea corporală și aspectul fizic, ce factori au contribuit la creșterea în greutate, au existat excepții în istoricul de viață al persoanei când aceasta a fost normoponderală, care este relația cu hrana, folosește mâncarea ca instrument de gestionare a unor trăiri, experiențe de viață etc. Înainte de a ne orienta către soluții este important să ne uităm la toate aceste aspecte de profunzime ale psihicului, altfel există riscul ca lucrurile să nu se modifice sau să se schimbe doar la nivel de suprafață ca mai apoi, după o perioadă, să se revină la aceleași tipare comportamentale.

 

5. Cum ne dăm seama dacă avem nevoie și de un psihoterapeut pe lângă un nutriționist?

Într-o lume ideală cei doi specialiști ar fi de nelipsit din viața oricăruia dintre noi. În cultura noastră practicăm și încurajăm mersul la diverși experți doar în caz de nevoie, atunci când durerea sau presiunea internă de orice fel nu ne mai permite să ignorăm. Atunci când apelăm din timp la un profesionist avem mult mai multe avantaje și poate printre cele mai importante se numără faptul că ne construim un sistem educațional solid care ne va ajuta să prevenim, mai mult decât să tratăm. Dacă am ajuns la nutriționist într-o formă de durere fizică sau psihică (afecțiuni fizice, medicale, tulburări ale imaginii coprorale etc) atunci în mod cert este necesară și prezența unui psihoterapeut. Așa vom putea acționa și la nivel mental, emoțional, comportamental, nu numai fizic, iar șansele de reușită și menținere pe termen lung vor fi mult mai mari.

 

6. Astfel de discuții se pot purta și on-line? Sunt la fel de eficiente?

Da, aceste discuții se pot purta și on-line. Sunt multe contexte de viață care nu ne permit să ajungem în cabinetul unui psihoterapeut: fie că este vorba de locul de muncă – ce ar putea să presupună deplasări frecvente, fie că este vorba de anumite responsabilități ce nu ne permit să părăsim domiciliul, fie că este vorba de a locui în altă tară etc. Discuțiile on-line se desfășoară exact ca cele din cabinet și pot fi la fel de eficiente. Există, evident, acest minus al contactului uman direct, nealterat, însă așa cum spuneam și mai sus unele contexte de viață nu ne permit altă variantă și atunci alegem pe cea mai potrivită și eficace luând în calcul aceste împrejurări.

 

7. Tu ai un truc care te ajută să te menții în formă sau este nevoie de un efort susținut chiar dacă există un fond genetic prietenos?

Din punctul meu de vedere, efortul susținut și voluntar este singura modalitate prin care putem avea grijă de noi. Iar aici mă refer și la fizic și la psihic. Dincolo de aspectul exterior, tot interiorul nostru funcționează bine atunci când îi oferim ceea ce el ar nevoie. Ca să știu ce lui îi trebuie este necesar să depun efortul de a îl cunoaște. Abia după aceea pot să am grijă de el. Sunt numeroase persoane normoponderale care au probleme de sănătate sau a căror lume interioară este în dezechilibru. Eu cred cu tărie că nu putem avea o viață de calitate doar având grijă de aspectul/imaginea exterioară. Suntem ființe extrem de complexe, iar binele nostru depinde, într-o foarte mare măsură, de faptul de a nu neglija această complexitate.

 

Multumesc!!

1. Dragă Ilinca, ești o combinație foarte specială de psiholog, psihoterapeut, trainer, instructor de fitness. Povestește-ne, te rog, parcursul tău profesional până ai ajuns la o astfel de performanță.

Totul a început de la o decizie. Aceea de a face în viață  acele lucruri pe care le simțeam potrivite pentru mine. Cele două – psihologia și sportul, s-au nimerit să fie pasiunile mele. Am avut și susținerea necesară pentru a merge mai departe pe cele două drumuri, iar acest lucru cred că a fost atuul meu. Am făcut sport de mică (înot, baschet, dans sportiv, când am mai crescut am început să particip și la curse de maraton), iar faptul că am devenit instructor de fitness a venit cumva natural ca urmare a ceea ce deja facusem toată viața. Dorința de a face psihologie mi-a răsărit în minte în timpul liceului. Apoi firescul și-a urmat cursul. Mi-am câștigat independența financiară din sport, încă din timpul facultății. Din psihologie ajungi să câștigi mai târziu, căci întregul proces de formare necesită o perioadă mai mare. Am căutat să mă pregătesc cât mai bine în aceste două domenii – fiind o fire meticuloasă – alegând facultatea, cursurile de formare, perfecționare, workshop-urile, conferințele etc care îndeplineau cel mai bine această nevoie a mea.

2. Am văzut că ai lucrat cu ISTT, o insituție cu care am colaborat și care are niște profesioniști de clasă. Cum ai defini tu trauma în contextul omului modern, cu atât de multe probleme, provocări, insatisfacții, frustrări? Cum arată fața traumei din perspectiva ta de terapeut?

O parte din formarea mea ca psiholog este făcută sub îndrumarea președintelui ISTT, Diana Vasile.  Într-adevăr este o echipă de profesioniști de clasă în domeniu, motiv pentru care i-am ales de nenumărate ori pentru a îmi șlefui competențele profesionale și pentru a mai pune o cărămidă la formarea mea continuă.

În ceea ce privește definiția traumei în contextul omului modern, este necesar să fac o diferențiere între ceea ce înseamnă traumă și stres. Uneori confundăm stresul cu trauma și invers, iar asta poate duce la o înrăutățire a stării. În traumă capacitățile individuale de a face față sunt depășite și atunci ne confruntăm cu sentimente de neputință, de abandonare lipsită de apărare, teamă și cu cât facem mai multe cu atât lucrurile se agravează. În stres, lucrurile stau diferit. Cu cât acționezi mai mult în direcția depășirii situației stresante cu atât lucrurile se îmbunătățesc. Acestea fiind spuse, este nevoie să ne dăm seama dacă problemele, provocările, insatisfacțiile și frustările pe care le simțim și trăim, în contextul modern de viață, depășesc resursele personale sau din contră, și care este impactul lor asupra echilibrului interior. Trauma este o experiență subiectivă, individuală, de aceea cel mai în măsură să evalueze impactul ei asupra propriei ființe este omul însuși.  Ce este traumatizant pentru o persoană, poate fi stres pentru o alta, iar modalitățiile de gestionare sunt diferite. Cu cât vom fi mai conștienți de aceste deosebiri cu atât ne va fi mai ușor să întelegem mecanismele din spatele lor și să acționăm, sau NU, în vederea recâștigării stării de bine.

3. Cât de mult poate ajuta mișcarea, exercițiul fizic la rezolvarea suferințelor, traumei?

 

Pentru că se potrivește și în acest caz, voi sublinia ce deja am spus la întrebarea anterioară. Diferența va fi în funcție de tipul de suferință – traumă sau stres. Sportul, mișcarea de orice fel are, în general, un impact pozitiv asupra noastră. Schimbările chimice din interiorul corpului ne induc o stare de liniște, bucurie, echilibru. În același timp, dacă o persoană trece printr-o traumă este posibil ca un efort mare să epuizeze și puținele resurse pe care aceasta le are pentru a supraviețui și atunci e bine să-și ofere timpul necesar de recuperare. Suntem obișnuiți să facem mereu câte ceva, aș putea spune ca e boala secolului. Rareori ne ascultăm vocea interioară și mai rar îi oferim ceea ce ne cere – repaus, relaxare, odihnă. Atunci când suntem traumatizați este necesar să avem grijă de nevoile noastre de bază, (hrană, somn) și, pe cât posibil, să-i oferim organismului și psihicului cât mai puțini stimuli. Uneori, repausul se referă și la sistarea efortului fizic. Alteori, cum e în cazul stresului, sportul ne ajută să ne relaxăm, să gândim mai limpede și clar, să luam decizii mai bune pentru noi, să fim mai creativi, să ne îmbunătățim memoria, încrederea în propriile capacități etc.

4. Ești unul dintre puținii specialiști care se situeaza la granița între psihologie, nutriție, mișcare fizică. Ce ar trebui să știe o femeie de 30-40 de ani, prinsă în menghina atribuțiilor profesionale, familiale, de părinte, de femeie care trebuie să arate impecabil pentru job, pentru partener?

 

Cred că dificultatea cea mai mare constă în a realiza că este mult mai simplu să adaptezi obiceiurile sănătoase la rutina ta zilnică decât să îți schimbi cu totul viața. Și că este mai important să fii sănătoasă decât să arăți bine pentru cineva/ceva anume. Această revelație se dobândește după multe încercări și erori, de multe ori erorile demotivându-ne atât de tare încât ne lăsăm păgubașe. Motivațiile extrinseci (urmează o nuntă, un botez, întâlnirea de 10 ani de când ai terminat liceul/facultatea etc.) nu sunt durabile. Ele funcționează atâta vreme cât există evenimentul exterior, uneori motivația se leagă chiar de o persoană – să arăt bine pentru cineva, iar când acel cineva nu mai este lângă nu îmi mai pasă de mine. Secretul este să ne creăm acele aptitudini interioare care să ne ajute să avem grijă de noi, constant și fără ca acest lucru să depindă de factori externi, să devină o trăsătură stabilă care să fie acolo, în noi, pe tot parcursul vieții, indiferent de conjunctură și context.

 

5. Cât din felul fabulos în care arată silueta ta se datorează mișcării fizice, cât nutriției și cât felului în care gândești?

 

În cazul meu, totul se leagă de gândire, de crezurile personale după care îmi ghidez viața. Am observat de-a lungul timpului că atunci când nu aveam grijă de mine începeam să nu mai funcționez la parametrii mei cei mai buni. Așa mi s-a conturat convingerea că îmi pot crește calitatea vieții numai dacă mă preocup de corpul meu și mintea mea. Iar cele două au nevoie de combustibil bun. Așa că asta le ofer. Rezultatele exterioare sunt un bonus.