Legătura dintre hrană și emoții. Interviul de mai jos a fost acordat Alinei Boghiceanu și a apărut pe site-ul publicației online Jurnaliștii, pe data de 13 februarie 2018

  1. Ilinca, te-am cunoscut în calitate de instructor de fitness, iar acum ești și psihoterapeut. Cum se împacă cele două și de ce ai ales psihologia?

Am început pregătirea în cele două domenii în aproximativ aceeași perioadă. Studentă fiind la Facultatea de Psihologie am frecventat, în paralel, cursurile Federației Române Sportul Pentru Toți ce aveau ca finalitate dobândirea competențelor necesare ca instructor sportiv. Am practicat cele două profesii concomitent încă de la început și m-a ajutat mult faptul că se completau reciproc. Mai mult decât atât, ele îmi satisfac două nevoi majore ale mele: cea de mișcare și cea de cunoaștere, iar asta îmi aduce un sentiment profund de împlinire atunci când le practic. Psihologia, ca marea majoritate a celor care optează pentru acest domeniu, am ales-o ca urmare a unei nevoi de cunoaștere, a mea, în primul rând, și a psihicului uman, în general. A fost la momentul respectiv și este și în prezent un domeniu aproape de interiorul meu.

 

  1. Slăbitul este un proces extrem de complex, dovadă fiind faptul că prea puține persoane reușesc fără un ajutor de specialitate. Se știe că slăbitul nu ține neaparat de voință, ci de un background emoțional despre care se vorbește tot mai mult.

Da, așa este. Unul din lucrurile care îngreunează extrem de mult sau chiar împiedică procesul de slăbire este autoetichetarea cu ”lipsa de voință”. Și asta pentru că situațiile în care chiar este vorba despre așa ceva sunt destul de puține, iar când ne uităm la procesul de slăbire prin ochelarii ”lipsei de voință” riscul de a abandona chiar înainte a începe este mare. Dacă ne orientăm spre profunzime, de cele mai multe ori, este vorba despre: convingerile, valorile, principiile, contextul și istoricul de viață al persoanei. Este despre bagajul cu care persoana a plecat în viața, despre educația primită vizavi de hrană și despre raportarea la sine și la lume. Pierderea în greutate este un proces, pe cât de simplu pare la suprafață, pe atât de complex și profund când ne utităm în adâncime. Eu încurajez pe cei care sunt pe drumul remodelării corporale să se uite și la aceste aspecte. Vor ajunge la finalul călătoriei cu mult mai multe informații de folos și șansele de menținere vor fi mult mai mari.

 

  1. Cum se explică legătura atât de puternică dintre mâncare și emoții?

Hrana, la bază, este un instrument de supraviețuire. De-a lungul timpului însă, mâncarea a fost folosită și ca modalitatea de celebrare a diverselor evenimente, ca mecanism ce provoacă placere și chiar ca instrument de recompensă. Acest lucru a fost și este posibil deoarece atunci când mâncăm corpul nostru se schimbă la nivel chimic și se activează diverși centri ai creierului. Aici apare, de obicei, confuzia. Dacă am folosit hrana frecvent în momente de distres, de perturbări emoționale, de tensiuni interne este foarte probabil ca psihicul să perceapă acum anumite alimente ca soluție pentru aceste stări. Și instinctiv să ne ducem către mâncare atunci când nu suntem bine emoțional. Hrana mai este folosită și ca mecansim de prelungire a unei stări de bine. Orice trăire are un început și un sfârșit. Atunci când nu suntem dispuși să lăsăm emoțiile să curgă natural, chiar și pe cele bune, putem încerca să păcălim psihicul cu anumite alimente și astfel să avem iluzia că acea stare de bine durează și mai mult. Un alt rol pe care frecvent îl atribuim mâncării este de câștigare a libertății. Pentru că este o zonă de control mare: noi decidem ce, când, cât, unde mâncăm, asta ne poate amăgi că suntem liberi. Însă ce omitem noi să vedem e ce alegem să facem cu această libertate: să facem alegeri sănătoase pentru noi sau din contră să ne autoagresăm, autosabotăm. Exemplele de mai sus sunt doar câteva din felurile în care mâncarea este legată de emoții și lumea noastră interioară. Tot ceea ce noi facem comportamental are un impact la nivel intern și invers, de aceea și legătura atât de puternică dintre mâncare și emoții.

 

  1. Cum decurge discuția dintre un psihoterapeut și o persoană supraponderală?

Discuția decurge ca orice altă discuție din cabinet. În faza inițială, se face o anamneză în care se conturează un tablou cât mai complet al istoricului și contextului actual de viață al persoanei. Apoi discuția se axează pe motivul/motivele pentru care persoana a decis să discute cu un psihoterapeut și stabilim obiectivul/obiectivele ședințelor. Atunci când este vorba de greutatea corporală putem urmări mai mulți parametrii: care este relația persoanei cu propriul corp, care sunt convingerile vizavi de greutatea corporală și aspectul fizic, ce factori au contribuit la creșterea în greutate, au existat excepții în istoricul de viață al persoanei când aceasta a fost normoponderală, care este relația cu hrana, folosește mâncarea ca instrument de gestionare a unor trăiri, experiențe de viață etc. Înainte de a ne orienta către soluții este important să ne uităm la toate aceste aspecte de profunzime ale psihicului, altfel există riscul ca lucrurile să nu se modifice sau să se schimbe doar la nivel de suprafață ca mai apoi, după o perioadă, să se revină la aceleași tipare comportamentale.

 

  1. Cum ne dăm seama dacă avem nevoie și de un psihoterapeut pe lângă un nutriționist?

Într-o lume ideală cei doi specialiști ar fi de nelipsit din viața oricăruia dintre noi. În cultura noastră practicăm și încurajăm mersul la diverși experți doar în caz de nevoie, atunci când durerea sau presiunea internă de orice fel nu ne mai permite să ignorăm. Atunci când apelăm din timp la un profesionist avem mult mai multe avantaje și poate printre cele mai importante se numără faptul că ne construim un sistem educațional solid care ne va ajuta să prevenim, mai mult decât să tratăm. Dacă am ajuns la nutriționist într-o formă de durere fizică sau psihică (afecțiuni fizice, medicale, tulburări ale imaginii coprorale etc) atunci în mod cert este necesară și prezența unui psihoterapeut. Așa vom putea acționa și la nivel mental, emoțional, comportamental, nu numai fizic, iar șansele de reușită și menținere pe termen lung vor fi mult mai mari.

 

  1. Astfel de discuții se pot purta și on-line? Sunt la fel de eficiente?

Da, aceste discuții se pot purta și on-line. Sunt multe contexte de viață care nu ne permit să ajungem în cabinetul unui psihoterapeut: fie că este vorba de locul de muncă – ce ar putea să presupună deplasări frecvente, fie că este vorba de anumite responsabilități ce nu ne permit să părăsim domiciliul, fie că este vorba de a locui în altă tară etc. Discuțiile on-line se desfășoară exact ca cele din cabinet și pot fi la fel de eficiente. Există, evident, acest minus al contactului uman direct, nealterat, însă așa cum spuneam și mai sus unele contexte de viață nu ne permit altă variantă și atunci alegem pe cea mai potrivită și eficace luând în calcul aceste împrejurări.

 

  1. Tu ai un truc care te ajută să te menții în formă sau este nevoie de un efort susținut chiar dacă există un fond genetic prietenos?

Din punctul meu de vedere, efortul susținut și voluntar este singura modalitate prin care putem avea grijă de noi. Iar aici mă refer și la fizic și la psihic. Dincolo de aspectul exterior, tot interiorul nostru funcționează bine atunci când îi oferim ceea ce el ar nevoie. Ca să știu ce lui îi trebuie este necesar să depun efortul de a îl cunoaște. Abia după aceea pot să am grijă de el. Sunt numeroase persoane normoponderale care au probleme de sănătate sau a căror lume interioară este în dezechilibru. Eu cred cu tărie că nu putem avea o viață de calitate doar având grijă de aspectul/imaginea exterioară. Suntem ființe extrem de complexe, iar binele nostru depinde, într-o foarte mare măsură, de faptul de a nu neglija această complexitate.

 

Multumesc!!

/de

Despre identificarea unui abuz și mecanismele de apărare împotriva acestuia. Interviul de mai jos a fost acordat Olimpiei Nicolae și a apărut pe site-ul Revistei Margot pe data de 30 mai 2018

De multe ori atunci când discută despre abuz, oamenii se concentrează numai asupra celui fizic. Cum recunoaștem semnele unui abuz emoțional?

Da, așa este, atunci când pomenim de abuz putem observa o înclinație aproape exclusivă înspre abuzul fizic. El este vizibil. Din acest motiv este mult mai ușor de identificat și de expus. De cele mai multe ori abuzul fizic este dublat de abuzul emoțional și atunci expunerea unuia implică și descoperirea celuilalt. Dificultatea cea mai mare apare atunci când vorbim doar de abuz emoțional. De obicei, victimei îi este extrem de greu să recunoască abuzul, mai ales că acest tip de abuz este, cel mai adesea, subtil. De aceea, este foarte importantă informarea. Cele mai frecvente semne ale abuzului emoțional sunt: umilirea, jignirea, insultele – uneori ascunse în spatele unor glume, ironii; controlul financiar, șantajul emoțional, denigrarea; folosirea unor tehnici de manipulare pentru a domina, controla relația și a declanșa anumite reacții sau comportamente din partea celuilalt – tehnici precum: minimalizarea, negarea, minciuna, minciuna prin omisiune, victimizarea, învinovățirea victimei, raționalizarea, triangularea, instabilitatea emoțională – accesele de furie ca tipar relațional, izolarea, seducția, distorsionarea realității (procesul de gaslighting), lipsa conectării emoționale – lipsa empatiei, înțelegerii, susținerii.

Printre efectele abuzului emoțional se numără starea aproape permanentă de hipervigilență a persoanei, incapacitatea sau dificultatea de a se relaxa, perturbarea apetitului, a rutinei de somn, neîncredere sporită în realitatea internă, propriile percepții, gânduri, trăiri, îndoiala de sine, depresie, atacuri de anxietate, sentimente de neajutorare, imunitate scăzută, apariția diverselor afecțiuni fizice.

 

De ce le este greu persoanelor abuzate să recunoască acest lucru, atât față de ele, cât și față de cei din jur?

În primul rând, dificultatea apare ca urmare a carențelor din sfera psihoeducației. Este greu să identificăm ceva ce nu ne dăm seama că se întâmplă pentru că nu deținem informația necesară. Un alt motiv pentru care este anevoios să recunoaștem abuzul față de noi înșine și/sau față de ceilalți este efectul pe care această recunoaștere îl va avea. Atunci când ne confruntăm cu realitatea așa cum este ea apare necesitatea unor restructurări interne și externe, ceea ce poate fi foarte dureros. Fie pentru că ne este greu să acceptăm că am trecut/trecem prinr-un astfel de abuz și să ne confruntăm cu toate stările emoționale care, implicit, vin, fie pentru că cei din jur invalidează experiențele noastre sau nu știu cum să ajute potrivit.

 

Cum ne putem proteja de abuzatori?

Primul pas spre protecție este să ne informăm – să știm ce este sănătos, funcțional, adecvat într-o relație și ce nu; să avem granițe clare și ferme, să apelăm la ajutor de specialitate atunci când simțim că situația ne depășește capacitățile de a face față, să trecem noi înșine printr-un proces de autocunoaștere pentru a descoperi care sunt zonele personale de lucru pentru a nu mai intra în relație cu abuzatori sau pentru a ne dezvolta mecanismele necesare pentru a stopa sau a ieși din astfel de relații.

 

Statistic, în România, unul din șase copii este abuzat sexual până la vârsta de 18 ani, ce trebuie să-și învețe un părinte copilul pentru ca acesta să se ferească de asemenea situații? Cum ne comportăm cu o persoană care a suferit un abuz?

Îngrijorător este și faptul că un procentaj considerabil din aceste abuzuri este înfăptuit de persoane cunoscute copilului. Un prim pas al părintelui/părinților este să învețe copilul despre limitele corpului lui, ce este potrivit să se întâmple în relație cu alții și ce nu, să existe un minim de educație sexuală – potrivită vârstei lui, să-l învețe pe copil să spună stop atunci când granițele personale îi sunt încălcate și încurajat să povestească atunci când este atins într-un fel nepotrivit.

Peroanele care au suferit un abuz au nevoie, înainte de toate, să fie ascultate cu întelegere, compasiune, empatie și blândețe. De asemenea, au nevoie de siguranță și în același timp să li se respecte spațiul personal, să știe că pot cere ajutorul și cineva le este alături. Printre cele mai de folos lucruri pe care le putem face în relație cu o persoană abuzată este să fim deschiși către nevoia/nevoile ei prezentă(e), să o încurajăm să le exprime și pe cât posibil să venim în întâmpinarea ei cu resursele pe care le avem la îndemână – fie ele materiale sau emoționale.

 

Ce comportamente îngreunează vindecarea sau acutitzează simptomele persoanelor care au trecut prin experiențe traumatizante?

Ceea ce îngreunează cel mai tare procesul de vindecare este negarea. Deși, în primă fază, negarea este un mecanism de a face față funcțional, cu cât se menține mai mult timp cu atât mai dificilă începerea procesării interioare care duce la vindecare. Apoi, există o sumedenie de comportamente și mecanisme psihice care blochează, întrerup, prelungesc sau împovărează vindecarea, cum ar fi: refugierea în comportamente adictive și/sau autoagresive, autoînvinovățirea, refuzul de a ne confrunta cu ce s-a întâmplat și de a ne adapta la noua realitate, ruminația pe termen lung – gândurile obsesive și intruzive legate de ce s-a întâmplat, de cum ar fi putut să se desfășoare evenimentele dacă exista un alt context, un alt moment etc. Toate aceste mecanisme de supraviețuire ne ajută atunci când suntem în plină experiență traumatică și o perioadă după ce aceasta a luat sfârșit, însă pe termen lung efectele acestor mecanisme epuizează resursele interioare și calitatea vieții scade considerabil – nu mai suntem bine cu noi și nici cu cei din jur.

 

Mișcarea #MeToo ne-a demonstrat frecvența abuzurilor asupra femeilor. Care credeți că a fost efectul pozitiv al acesteia?

#MeToo a dus în atenția publicului larg o realitate a societății trecută, în cele mai multe cazuri, sub tăcere. Aș putea spune că printre cele mai importante efecte ale acestei mișcări a fost conștientizarea faptului că există astfel de experiențe, că sunt mult mai numeroase decât credeam și că sunt negate, ignorate, ascunse, deși impactează atât de puternic viețile multor oameni. Astfel de abuzuri se ascund sub umbrela stigmatizării, de aici și frica victimelor de a vorbi despre ce li se întâmplă. În acest context, #MeToo a venit cu o împuternicire a victimelor prin simplu fapt că nu au mai fost singure, că vocea lor a prins putere alături de vocea tuturor celorlalte victime, că s-a creat contextul de a fi auzite, iar experiența lor validată.

/de